Notre-Dame de Paris

Acesta este un proiect pe care l-am terminat în vara anului 1998, chiar înainte de a începe liceul. Am apreciat foarte mult mesajul cărţii publicate de Victor Hugo în 1831 – un mesaj despre frumuseţea interioară; despre nedreptatea socială camuflată de puterile politice sau religioase; dar și un manifest despre restaurarea arhitecturală a catedralei gotice (acesta fiind un concept foarte nou la vremea respectivă, similar cu crearea unor rezervaţii naturale).

Dar cel mai mare imbold către ilustrarea acestei cărţi mi-a fost dat de dorinţa mea de a desena haine, adică ţinutele Esmeraldei. Era propriul meu manifest cu privire la istoria modei, pe care o consideram mult mai importantă ca informaţie istorică decât cronologia războaielor. De asemenea, mai găseam în acest proiect și o rasplată imediată, departe de grijile provocate de școală. Eu sunt o persoană care procrastinează îndelung… chiar și în ziua de azi; pe vremuri o credeam sincer pe Zâna Albastră din Pinocchio, pe când acum înţeleg inocenţa și înţelepciunea lui Fitilaș… dar asta e o altă poveste!

Mulţi ani mai tarziu, aflu cu stupoare că și Victor Hugo procrastina, asta până când a primit de la editura lui un ultimatum să termine cartea în șase luni – atunci el s-a mobilizat și s-a gândit să-și încuie toate hainele într-un dulap ca să nu mai poată socializa, deci să nu mai fie distras de la scris. Așa că, în timp ce eu îi ilustram cartea, procrastinam desenând haine și astfel relaţionam cu povestea imaginată de el tocmai când renunţase la haine pentru a nu procrastina? Fascinant! Mai circulă și un zvon cum că și-ar fi păstrat totuși un șal pe care să-l poarte prin casă, pentru a nu-și șoca menajera, însă nimeni nu prea-i dă crezare – ia uitaţi-vă un pic mai jos, dacă nu credeţi…

Mai întâi vă prezint câteva din interpretările personajului Esmeralda făcute de alţii, și redesenate de mine – eu fiind fan pe atunci am căutat toate ecranizările dar se pare că de-abia am atins suprafaţa, mai sunt multe. Prima este versiunea mea proprie, cică “direct și nemijlocit din carte” (un aspect important de altfel, pentru că se leagă de peisajul arhetipal al fiecărui cititor), urmată de o producţie franţuzească, varianta Disney, o producţie italienească, coperta cărţii de la biblioteca școlii, apoi videoclipul cântăreţei Noa numit Vivre pe care-l “vânam” în fiecare weekend la emisiunile muzicale. (Mai târziu am cunoscut o pictoriţă lesbiană, ea a rezonat cu versurile melodiei și a creat o nouă versiune a aceleiași scene cu coloanele, deși nu cunoștea originalul adică videoclipul. Acum câte straturi există de la originalul-carte la versiunea ei? Povestea lui Hugo are o magie aparte, e clar…)

Mai jos se află prima versiune gândită de mine (plus șalul cu pricina!)

Aici este a doua versiune, care include citatele la care mă refeream:

Am mai exersat desenul preluând și varianta Disney – apoi am comparat cele două finaluri și ce ar însemna ele, cum funcţionează povestea dacă finalul e trist sau fericit. Apropo, aparatul nostru video de acasă nu avea acea funcţie “pause” cu vizualizare, ci ecranul se făcea negru când dădeai pauză, așa că eu nu puteam decât să mă uit de mai multe ori cu atenţie până când am învăţat toate detaliile feţelor, costumelor, etc. (și am învăţat și cântecele cu ocazia asta, de exemplu aș putea cânta God Help The Outcasts în secunda următoare, mai ceva ca la X Factor…)

Într-o zi ce-mi coace mintea, ia să folosesc eu prilejul laboratorului de limbi străine ca să aduc caseta s-o vadă și colegii, dar să le dau un mesaj și profesorilor care mă agresau emoţional în egală măsură (fetele băieţoase nu sunt agreate din cauza modului în care vorbim cam direct despre nedreptăţi). Rezultatul fiind o hărmălaie dezinteresată, cadrul didactic îmi sugerează să remediez eu situaţia prin acceptarea că nivelul celorlalţi la limba engleză este sub al meu și cel mai potrivit ar fi să aduc ceva mai ușor pentru ei. Adică să le fiu mămică și să-i ajut pe agresorii mei să dicteze standarde în învăţământ. Asta deși tema fusese să aducem fiecare ceva mai greu decât de obicei. Mda! N-o mai lungesc, vă las să dezbateţi înţelepciunea abordării mai sus menţionate, dacă ea există. Eu personal am găsit acceptare un pic mai departe de casă… cum ar fi în Japonia! Nici acolo nu știau engleză prea avansată, dar n-a mai fost o problemă… pentru că știau altceva, respectul fată de alţii care sunt diferiţi. Ne-am distrat de minune. Eu foloseam desenul ca punte culturală, iar la vremea respectivă puntea s-a nimerit să fie ţigăncușa Esmeralda.

japan-esme

Într-un mare final, în august 2012, am avut ocazia să vizitez chiar acea moștenire arhitecturală ce până atunci fusese doar o idee dintr-o carte de ficţiune, și a cărei descriere sunt sigură că mulţi o sar când citesc, că e mai faină acţiunea. Și eu o sărisem. Asta pentru că nu-mi dăduse nimeni cheia încă: “Gândesc, deci exist…” 

gargoyle-defense2012